Istoria concediilor plătite în Franța: de la privilegiu aristocratic la drept social universal
- Laura
- 7 aug.
- 4 min de citit
În Franța, concediile plătite reprezintă astăzi un drept social de necontestat, cu 5 săptămâni legale de vacanță anuală, la care se pot adăuga alte zile prin convenții colective sau prin sistemul de reducere a timpului de lucru (RTT). Însă această realitate relativ recentă este rezultatul unui lung drum marcat de inegalități sociale, lupte sindicale și reforme politice.
Începuturile: un privilegiu al funcționarilor și al burgheziei (1853–1920)
Deși prima lege generală privind concediile plătite apare în 1936, ideea a fost testată pentru prima dată în Franța în 1853, când un decret al împăratului Napoleon al III-lea a acordat 15 zile de concediu plătit funcționarilor de stat.
La acea vreme, concediul era un privilegiu exclusiv al claselor înstărite, în special al aristocrației și marii burghezii, care părăseau orașele vara pentru stațiunile de pe litoralul normand (precum Cabourg sau Deauville).
Până la începutul secolului XX, câteva întreprinderi din domenii strategice au început ușor ușpr să acorde zile libere plătite angajaților: lucrătorii de la metroul parizian în 1900, angajații din industriile electrice în 1905, cei din industriile de gaz în 1906. Cu toate acestea, majoritatea muncitorilor nu beneficiau de niciun venit dacă uzinele se închideau temporar vara.
Încercări legislative eșuate și primele revendicări (1920–1936)
În perioada interbelică, în timp ce alte țări europene – precum Germania (1905), Austria, Polonia sau țările scandinave – începuseră să generalizeze concediile plătite, în Franța subiectul era tratat cu reticență. În 1925, deputatul radical-socialist Antoine Durafour propune o lege pentru acordarea a două săptămâni de concediu plătit pentru salariații cu peste doi ani de vechime. Proiectul eșuează în fața Camerei de Comerț, deși este votat pozitiv în Camera Deputaților.
La acel moment, doar sindicatele progresiste precum CGT susțin explicit ideea concediilor plătite, iar presa conservatoare denunță vehement conceptul de a fi „plătit pentru a nu face nimic”.
1936 – Frontul Popular și nașterea unui drept social
Primăvara anului 1936 aduce în Franța o mobilizare socială fără precedent. După victoria electorală a guvernului Frontului Popular (de stânga, compus din socialiști, comuniști și radicali-socialiști), condus de Léon Blum, peste două milioane de muncitori intră în grevă și ocupă uzinele.
În noaptea de 7 spre 8 iunie 1936, la Hotel Matignon, sunt semnate celebrele Acorduri Matignon între guvern, CGT și patronat. Ele prevăd creșterea salariilor, libertăți sindicale și două săptămâni de concediu plătit pentru toți angajații cu contract de muncă. Legea este votată în doar câteva zile (11 iunie în Cameră, 17 iunie în Senat, promulgată pe 20 iunie) și marchează o ruptură istorică: pentru prima dată, muncitorii francezi beneficiază de timp liber plătit.
Concediul nu era inițial în programul Frontului Popular, ci a fost susținut puternic de partenerul său de centru-stânga, Partidul Radical-Socialist.
Primele vacanțe muncitorești
În vara anului 1936, aproximativ 600.000 de salariați profită de noul drept, plecând la mare sau la țară cu bilete de tren la preț redus. În 1937 numărul ajunge la 1,8 milioane. Cu toate acestea, mulți preferă să rămână acasă sau să ajute la muncile agricole. Ideea vacanței pentru plăcere avea nevoie de timp pentru a pătrunde în imaginarul colectiv.
Se dezvoltă les colonies des vacances, apar primele auberges de jeunesse în stil german, iar în 1938, celebrul cântec „Puisque vous partez en voyage” interpretat de Mireille și Jean Sablon devine un imn al noii generații de turiști.
De la 2 la 5 săptămâni: extinderea dreptului (1956–1982)
1956: Guvernul Guy Mollet (Front Republican) adoptă a 3-a săptămână de concediu după ce uzinele Renault o oferiseră deja salariaților săi în 1955.
1969: Se acordă a 4-a săptămână, după ce Renault fusese din nou pionierul în 1962. Legea este votată în mai 1968, dar promulgată abia în 1969, din cauza instabilității politice.
1982: Guvernul socialist al lui François Mitterrand introduce a 5-a săptămână de concediu, reduce săptămâna de lucru la 39 de ore și creează ministerul Timpului Liber. Se lansează cheques-vacances, un ajutor financiar pentru turismul salariaților.
În acel moment, 41% dintre francezi considerau concediul plătit drept cel mai important fapt social al secolului XX, imediat după dreptul de vot al femeilor.
2000 – Apariția zilelor RTT și săptămâna de 35 de ore
Legile Aubry din 1998 și 2000, sub guvernul Lionel Jospin, reduc durata legală a muncii la 35 de ore pe săptămână. Pentru angajații care continuă să lucreze 39 de ore, sunt introduse zilele de RTT (réduction du temps de travail), care funcționează ca zile de concediu suplimentare – până la 10 pe an.
În acest mod, angajații pot cumula peste 6 săptămâni de timp liber anual, fără a include zilele de sărbătoare legală.
2020 – Pandemia COVID-19 și concediile
În martie 2020, guvernul francez adoptă o ordonanță de urgență care permite angajatorilor, în baza unui acord colectiv, să impună până la 6 zile de concediu angajaților sau să modifice perioadele deja aprobate. De asemenea, până la 10 zile de RTT pot fi impuse fără acordul salariatului. Măsurile au fost valabile până la finalul anului 2020.
Astăzi: între drept social consolidat și fragilizare ideologică
Franța rămâne una dintre cele mai generoase țări europene în ceea ce privește concediile plătite. Cu toate acestea, în discursul neoliberal din ultimii ani, drepturile sociale – inclusiv concediile – sunt puse tot mai des sub semnul întrebării. Presa și o parte a opiniei publice critică frecvent numărul „prea mare” de zile libere, prezentându-le ca o frână pentru competitivitate.
Sindicatele atrag atenția că aceste drepturi sunt rezultatul a zeci de ani de mobilizare, și nu privilegii gratuite. Concediile reflectă o concepție despre muncă și societate: ideea că odihna nu este un lux, ci o nevoie umană fundamentală.
Surse:
Comentarii