Frica de autoritatea unei limbi străine

Tocmai ce am terminat cartea lui Amélie Nothomb, “Stupeur et tremblements” (“Uimire și cutremur”). 

Cred că titlul și temele surprind foarte bine frica de autoritatea pe care o poate impune o limbă non-nativă, mai ales atunci când apreciezi cultura și societatea respectivă. 

Dincolo de aspectele culturale, este vorba despre o teamă care, deși nu o putem ignora și ne consumă, rămâne totuși nejustificată. În carte, Amélie ne arată cum, indiferent cât de bine vorbea limba japoneză, era în continuare umilită. De ce? Dintr-un motiv cultural: neacceptarea unei alte culturi, într-un sistem unde ierarhia, obediența și umilința sunt mecanisme sociale și profesionale profund înrădăcinate. 

Șocul cultural despre care vorbește autoarea nu este o realitate exclusiv japoneză — îl întâlnim în orice societate, sub forme și intensități diferite, mai ales atunci când, ca străini, încercăm să ne integrăm într-o cultură cu propriile coduri și reguli nescrise. Contextul cărții mi se pare cu atât mai relevant cu cât toate tensiunile lingvistice și culturale se desfășoară într-un mediu corporativ.

Am lucrat și eu câțiva ani în mediul corporatist și român și francez, iar de 5 ani pregătesc OAMENI/angajați corporate români care interacționează zilnic cu francezi.  Aud mereu aceleași temeri:

„Mi-e frică să vorbesc pentru că simt că mă judecă.”„Nu vor să vorbească cu mine în franceză pentru că nu mă exprim bine și preferă să vorbim într-o engleză prost articulat㔄Mă desconsideră, mă cred incapabil doar pentru că nu vorbesc franceză.”

Din păcate sunt frici reale, care ajung să afecteze viața profesională și, în cazuri mai extreme, chiar și viața personală. Le înțeleg foarte bine, pentru că și eu am trăit unele dintre aceste lucruri. E greu să spui în mintea ta: „e ok să fiu vulnerabil, nu se va întâmpla nimic”, mai ales când te simti “străin” și vii dintr-o educație în care trebuie să fii mereu cel mai bun, în care „nu există să scoți prostii pe gură” și „dacă tăceai, filosof rămâneai”. 

În general, capacitatea de a vorbi o limbă străină ne face mai stăpâni pe noi înșine, pe personalitatea noastră, pe capacitatea de a interacționa la un alt nivel cu alți oameni dintr-o altă lume. Iar atunci când nu ne putem exprima liber și cu ușurință, ne simțim neputincioși, inapți, ca și cum am avea un handicap — dar nu este adevărat. În afară de persoanele care s-au născut în familii multilingve — acolo unde părinții sunt de naționalități diferite și/sau au trăit în mai multe țări tocmai în perioada în care copilul își dezvoltă capacitățile cognitive — nimeni nu s-a născut cu această abilitate. Este adevărat că unele persoane nu au trac și se pot exprima mai ușor, însă asta depinde de asemenea de personalitatea fiecăruia, este un subiect cu care de asemenea ma confrunt zilnic și despre care voi scrie. Altfel, cu toții am învățat o limbă străină pe parcursul vieții, prin metodele și resursele pe care le-am avut la îndemână, prin expunere sau exercițiu constant. 

Această capacitate se construiește pas cu pas, ca orice alt lucru nou pe care creierul îl învață să facă. Nu se construiește cu tone de gramatică și cursuri multe doar ca să crezi că faci ceva.

Procesul de învățare este mult mai subtil: se construiește adaptat nevoilor tale imediate (adică înveți ceva cu aplicare imediată, nu de știut pentru când vei folosi peste “x” timp), prin introducerea în viața ta de zi cu zi a unei “lumi de franceză”.

Și, mai ales, să ai un “îndrumător” (coach) care să te ajute să-ți cunoști mai bine personalitatea, ca să poți adapta procesul de învățare LA TINE, la PERSONALITATEA TA. Chiar dacă limba este aceeași (deși există diferențe majore de limbă între franceza din întreaga lume francofonă și franceza din Franța), nu toți învățăm la fel.

Poate crezi că dacă faci nu știu câte exerciții de gramatică vei învăța limba. Nu. Limba nu se cunoaște decât prin expunere la societate, interes pentru tot ceea ce înseamnă limba: cultură, istorie, geografie — și vorbit, mult vorbit. Pentru că doar așa creierul poate fi antrenat, precum un mușchi: prin repetiție și exercițiu constant. Doar așa se formează conexiunile. Dacă refuzăm să vorbim, cunoașterea unei limbi rămâne la nivel teoretic. Și asta face diferența dintre a vorbi o limbă și doar a o cunoaște.

În concluzie, gândește-te încă o dată- dacă pasiunea sau nevoia ta de a învăța o limbă îți provoacă stupeur et tremblements, adică anxietate, și nu îți aduce ceea ce ar trebui de la început — o activitate care să-ți aducă pasiune și bucurie în viața ta, acel ceva al tău de care să te bucuri că îl faci pentru tine — atunci poate e timpul să regândești felul în care înveți. Învățarea unei limbi străine trebuie să fie o bucurie pentru creier, nu o corvoadă. 

Dacă citind asta ai avut impresia că parcă vorbește cineva despre tine, poate e timpul să încerci altceva. Uneori, nu lipsa de voință e problema, ci felul în care ai fost învățat să înveți. Eu îți propun o abordare care îți respectă ritmul și felul de a fi.